Ucenicia umilinţei
Ucenicia umilinţei
(225 pagini)
Junimea Iaşi/2001
Scris sub pseudonimul Ecaterina Petre
Epuizat
Romanul antrenează cititorul în lumea complexă a exilului a cărui dramă începe cu aruncarea cheilor la pubelă, gest simbolic care închide uşa vieţii de dincolo de cortina de fer. Şomajul face ravagii şi în mult dorita lume liberă, pentru emigranţi nu este deloc simplu să găsească un loc de muncă. Revoluţia română din decembrie 1989 este un eveniment care trezeşte la realitate opinia franceză şi contactele umane îşi aratǎ roadele. Incetul cu încetul, se instalează încrederea între oameni şi Ioana ajunge în fine să se simtă la ea acasă, afirmând : Acasă a devenit, fără să-mi dau seama, acest loc de deasupra Cascadei, apartamentul în care locuiesc, ‘’acvariul’’ în care muncesc. Acum locul în care mă simt în securitate şi unde îmi caut refugiul nu mai este Bucovina mea adorată. Descoperirea acestei noi apartenenţe, a acestui alt « la noi », mă tulbură şi mă intrigă. Ultimul capitol al cărţii ne poartă pe urmele câtorva tineri care au luat drumul exodului neîntrevăzând în România un viitor satisfăcător. Fraţii Mihai şi Corvin, doctoranzi în fizică în Oraşul din Alpi unde trăieşte autoarea, ca şi Carla, eminentă tânără provenită din Bucovina care este în ultimul an al Universităţii Yale din SUA, sunt strigăte de alarmă care anunţă pericolul “hemoragiei” de competenţe.
Alexandru HUSAR (profesor universitar de esteticǎ literarǎ) : Incep prin a mărturisi că romanul Ucenici umilinţei al doamnei Cornelia PETRESCU m-a impresionat mult şi, iată, pe susul primei pagini am notat : O revelaţie, în dreapta am notat : Un scriitor iar când am terminat lectura, pe ultima pagină am mai scris : Un om. Făcând aceste adnotări mi-am amintit cuvintele lui Whitman : Prietene, cine a citit această carte, a citit un om. Două elemente sunt puse în evidenţăla lectura acestei cărţi : de o parte scriitorul, de alta omul, ambele la înălţime… In primul rând este fermitatea frazei, absenţa artificialului, eleganţa şi sobrietatea stilului, forţa de convingere a cuvântului care este autentic, scos din inimă, din inima unui om care a trăit. Şi scriitorul are un condei dotat, cel al unei fiinţe care simte şi vede în profunzime iar naraţiunea entuziasmeazǎ aşa cum nu multe o fac. Cu spontaneitate autorul sondează fiinţa umană în profunzimile ei, punând în evidenţă profilul fizic şi moral al personajelor cu o tulburătoare manieră revelatoare. Scriitorul simte mişcările intime ale personajelor sale, reacţiile lor, el trăieşte printre oameni ca un botanist printre plante… Mi-e teamă că nu voi putea spune tot ce aş dori despre această carte, dar cu siguranţă că ceeace impresionează cel mai mult este diversitatea evenimentelor trăite şi aş asemăna-o cu explorarea unei savante care traversează o importantă experienţă morală şi ştiinţifică în Franţa acolo unde autoarea lucrează într-un Institut de cercetări şi unde întâlneşte obişnuita reacţie a francezilor care o tratează cu orgoliu şi integrarea în acest nou climat, în acestă nouă patrie nu este lucru uşor. Pe de o parte sunt eforturile de integrare, pe de alta, surprinse cu eleganţă şi delicateţe, neîncrederea, suspiciunea şi mai ales suficienţa, recunoscută chiar de francezi…